Vis efemer catre rasarit

Mijise ochii. Isi privea mana in intuneric, printre paturi mii, cu buzele stranse, intorcand-o pe toate partile si cautand parca cu disperare acel ceva. Ii cunoastea consistenta, un amalgam mult mai viu si mai real decat o simpla senzatie. Stia prea bine cum ii va strabate usor trupul, lasand in urma un sentiment straniu, rascolitor si nostalgic. Si da, stia si ca mult timp dupa aceea ii va ramane pielea de pe brate zbarlita!

Ceea ce o facea sa se infioare era nu senzatia, ci momentul in care aparuse, caci niciodata nu se trezise in mijlocul noptii, fiindu-i teribil de cald, de parca ar fi fost oparita cu abur fierbinte. Ii ardea groaznic corpul si ar fi vrut doar sa-si arunce totul de pe ea si sa se elibereze. Isi simtea piciorul alunecandu-i peste celalalt si zbatandu-se cu ardoare sa gaseasca raceala aerului ce o inconjura. Si chiar daca nu-si gasea locul si se agita incontinuu, golul din ea se umpluse cu continut gelatinos, ce se modelase perfect. Era fericita, caci in starea aceea de veghe, era sigura ca a doua zi va gasi langa pat foi umplute de litere mici si inclinate, ce ar fi pastrat indetaliat visul ei atat de real in clipele acelea de inconstienta.

De ce nu se nascuse in urma cu 3 secole…? De ce ei nu-i era dat sa fi atins pana atunci o pianina forte, de ce ea nu fusese niciodata intr-o incapere din marmura absolut, cu statui vii, acoperite de panza subtire, de-ai fi zis ca era material aspru, prea alb de te dureau ochii, desi de abia cand o atingeai iti dadeai seama ca de fapt face parte din ansamblu…? De ce ea nu pasise niciodata pe bucatile reci de marmura alb cu negru, precum linoleumul din vechea bucatarie a bunicii, de ce nu o inconjurase niciodata atata raceala, atata puritate? De ce ea nu putea purta parul strans in coc, cu fire razlete ce nu se lasau niciodata dominate, cazand precum carceii si impodobind lobul urechii,  fara sa auda la fiecare pas comentariile acide ale colegilor, cum ca nu era la moda o asemenea coafura…?!

Ii ramasese imaginea vie… foisorul din inima padurii cu coloane solide din piatra, stropii de ploaie ce cadeau sacadat, rochia ei umezita la poale, atingandu-i uneori gambele si facand-o sa tresalte si cantecul acela, arcusul ce zgaria sublim corzile viorii. (apasa!!!) Doamne cat de trist ii putea fi sfarsitul, i se parea ca i se rupe inima, dar nu, piatra se poate sfarama, se poate deforma, insa inima nu se sfarama. De ce nu traise ea atunci cand se putea plimba cu cartea in mana prin gradina, cand se imbracau numai in rochii albe la baluri, cand spuneau putine, dar cu vorbe alese, cand buzele lor arareori se atingeau, cand…

ar fi vrut cu siguranta celei de atunci, sa-l poata privi in ochi si sa-i spuna

Sa se uite apoi unul la altul, ezitand, ridicandu-se pentru o secunda pe varfuri, apropiindu-se, ei zbatandu-i-se pieptul, el tinandu-si respiratia. ar fi trecut putin pana cand el ar fi inteles vorbele, insa odata pricepute, ele s-ar fi scufundat inauntrul lui precum o bucata de plumb.

O rafala de vant trecu brusc, facand firele crude de iarba sa danseze, elogiind cantecul iubirii, apoi se stinse… asulta-i bine muzica!!! pleaca urechea la ce vrea ea sa spuna!